Luceafarul de Mihai Eminescu (referat pe scurt)

Din multiplele interpretari care s-au dat capodoperei lui Eminescu,poemului Luceafarul,cea mai potrivita,este,desigur,interpretarea poetului isusi insemnata pe fila 56 a manuscrisului:”In descrierea unui voiaj in tarile romane,germanul K.povesteste legenda Luceafarului.Aceasta este povestea.Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii,pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil a ferici pe cineva,nici capabil de-a fi fericit.El n-are moarte,dar n-are nici noroc.”

Poemul Luceafarul are ca punct de plecare basmul Fata in gradirea de aur,cules de germanul Richard Kunisch,calator in tarile romane,in Muntenia.

Luceafarul e un poem romantic pe tema destinului omului de geniu.Eminescu exprima in Luceafarul starea sa de spirit ca personalitate de geniu intr_un mediu ostil,incapabil a se ridica la inaltimea lui.Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr_o suita de metafore si simboluri in care se absorb idei filozofice.Nostalgia muritorilor catre astre e un motiv romantic frecvent.Contempland de la fereastra dispre mare a castelului Luceafarul de seara,o fata de imparat se intragosteste de el.Astrul la randul lui,e cuprins de acelasi sentiment.Intelesul alegoriei este ca pamanteanul aspira catre absolut,iar spiritul superior simte nevoia compensatorie de materialitate.Fata de imparat cheama Luceafarul folosind un descantec,o formula magica,pentru ca in mentalitatea ei el este un duh:

“Cobori in jos,Luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n casa si in gand

Si viata-mi lumineaza!

Fiintele supranaturale au proprietatea de a se metamorfoza.La fel ca in basm,Luceafarul se arunca in mare si prefacut intr-un tanar palid cu parul de aur si ochi scanteietori,purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si toiag incununat cu trestii,invita pe fata de imparat in palatele lui de margean din fundul oceanului.La invitatia Luceafarului,fata de imparat are o senzatie de frig:

“Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata ,

Caci eu sunt vie,tu esti mort…

Si ochiul tau ma ingheata.”

Peste catva timp,in somn,fata rosteste din nou chemarea ei iarasi Luceafarul,intrupat acum din vaile haosului,vine invesmantat in giulgiu negru si purtand pe vitele-i negre de par o coroana ce pare ca arde.Tatal Luceafarului este de data aceasta soarele,iar muma,noaptea.Tanarul demonic fagaduieste miresei sale”cununi de stele”si-i ofera cerul pe care sa rasara ca o stea stralucitoare alaturi de el,ceea ce da fetei o senzatie de caldura:

“Ma dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde,

Si ochi mari si grei ma dor,privirea ta ma arde.”

Fata este incapabila sa iasa din conditia ei si pentru a convietui cu Luceafarul ii cere sa fie muritor ca si ea.Idila dintre Catalina si Catalin,aflata in partea a doua a poemului arata repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii inferioare.Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul,rugat sa-l absolve de vesnicie.Imaginile materializeaza in chip surprinzator abstractiile,iar ideile se intruchipeaza corporal,ca intr-un scenariu dramatic.Aripile luceafarului cresc la dimensiuni uriase,pentru un zbor atat de intraznet.Din cauza vitezei colosale a luminii,miscarea pare un”fulger neintrerupt”,ratacitor printre stele.Haosul este o notiune nepalpabila,mitologiceste insemnand confuzia generala a elementelor inainte de creatie.Eminescu ii atribuie haosului insusirile unor vai din care izvorasc necontenit lumini ce se invalmasesc din toate partile ca niste mari amenitatoare:

“Si din a chaosului vai,

Jur imprejur de sine,

Vedea,ca-n ziua cea dentai,

Cum isvorau lumine:”

Zona in care locuieste Demiurgul este infinitul,spatiul fara limita.

“Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,

Si vremea-ncearca in zadar

Din goluri a se naste.”

Neantul este stapanit de setea de absorbtie,de groaza propriului vid,adanc ca abisul uitarii:

“Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adanc asemene

Uitarii celei oarbe.”

In dialogol cu Demiurgul,Luceafarul,insetat de repaos,adica de viata finita,muritoare,este numit Hyperion,ceea ce ne duce iar la mitologie.Dupa Hesiod,poet grec,Hyperion era un fiu al Cerului,tatal Soarelui si al Lunii.Dupa Homer,poet grec caruia i se atribuie scrierea Iliadei,Hyperion e soarele insusi.Eminescu nu respecta in metaforele sale niciodata in intregime mitologia,el face apel si la alte resurse,puse la indemana de filozofie si indeosebi de matafizica.S-au dat diverse interpretari lui Hyperion,una singura este in concordanta cu ideea de baza a poemului.Ca Hyperion simbolizeaza geniul ne-o atesta marturia sa:”Eu sunt luceafarul de sus”(etimologeste hiper-ion inseamna cel care merge deasupra).Cererea lui Hyperion de a deveni muritor e de neinteles pentru Demiurg pentru ca Hyperion participa la fiinta lui ca parte a unui tot si a-i intrerupe existenta ar insemna sa se anihileze pe el insusi.In ultima parte a poemului,parte a patra,revine planul terestru in contrast cu imaginile de infern ale haosului cosmic.Revedm perechea Catalin-Catalina intr_un crang,in lumina lunii,sub un sir de tei,cuprinsi de misterul fecunditatii intregii naturi.Catalina are insa nostalgia iubirii astrului,dar acesta dezgustat de privelistea de jos,ramane impasibil in altitudinea lui:

“El tremura ca alte dati

In codri si pe dealuri,

Calauzind singuratati

De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

In mari din tot inaltul:

-Ce-ti pasa tie,chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.”

Acest deznodamant nu a fost totdeauna inteles la fel.Titu Maiorescu a scris un articol “Eminescu si poeziile lui”(1889) in care a intuit just melancolia lui Hyperion:”Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se poate aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele.Nici o individualitate femeiasca nu-l poate captiva si tine cu desavarsire in marginirea ei.Ca si Leopardi in Aspasia,el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil.Il iubea intamplatoarea copie sau il parasea,tot copie ramanea,si el cu melancolie impersonala isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el,in lumea cugetarii si a poeziei…”In creatia lui Eminescu impresia de maretie nu vine din tehnica,ci din faptul ca poetul lucreaza cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului,ca vede lucrurile foarte de sus si foarte de departe,in perspectiva infinitului si a eternitatii.

About these ads

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s